Vedea apusul a cata oara pe malul acelui lac? Nu mai stia… Uneori poate nici nu-si dadea seama daca era apus sau rasarit, caci se pierdea adanc undeva in frumusetea lui… Sau poate in durerea unor ganduri pe care portocaliul soarelui le scotea mereu la iveala… “Suferinta are culoarea portocalie” isi spunea el de multe ori prinvindu-l…

    La marginea unui oras prea mare sa il stie, acel lac ii devenise de mult prieten sa-l asculte… Uneori natura are urechi mai intelegatoare decat oamenii, caci sunt urechi cu suflet, si nu urechi cu minte… Nu-i de mirare cati poeti sau pictori i-au exprimat frumusetea in felul lor, cati oameni s-au bucurat de ea candva, la bine sau la rau… Uneori mai mult la rau decat la bine…

    Se stinse, lasand in urma un cer portocaliu. Sau poate roz. Cu putin mov si-o nuanta stinsa de rosu… Da, uneori trebuia sa astepte cateva minute sa-si dea seama daca e apus sau rasarit. Sa-l vada urcand sau coborand, caci daca te trezesti stingher pe malul unei lumi pe care o uitasei, cum stii in ce moment al vietii ai ajuns? Erai in cadere, sau incepusei sa urci cateva trepte spre cer? E-asa usor sa le confunzi, cand nu stai sa privesti in jur… si nici in tine…

    Soarele stia raspunsul: uneori cobori, apoi te urci in alta parte… Cobori si urci, acesta-i mersul lumii sale… Dar parea ca atunci cand apunea, le era mai usor oamenilor sa-l priveasca lung… senzatia caderii din varful lumii in spatele ei, parea mult mai dramatica si importanta decat momentul ridicarii… Caci cerul unei zile noi parea la fel ca-n alte zile, pe cand pierdut in intunericul unui apus, posibilitatea unui nou rasarit trezea in oameni visuri marete… sau poate doar dureri stralucitoare… Uneori le era mai usor sa gandeasca ziua de maine, decat sa primeasca in ei frumusetea pe care un rasarit de dimineata rece o agata pe cerul de departe… Sau poate inceputul unei noi zile cenusii nu le mai parea de mult interesant, pe cand un sfarsit plin de culoare, le amintea uneori ca viata e mai mult decat ceea ce ei simt…

    Dar nu-si doreau mai mult. Un apus din cand in cand era de-ajuns, caci alte lucruri sunt mai importante, si sentimente ale unui suflet de copil nu tin de foame, intr-o lume unde totul se rezuma la dorinta mintii de-a face pe plac trupului… Caci nimic nu pare sa lipseasca din aceasta ecuatie atat de atent studiata asupra fericirii… Citim din carti ce-i fericirea, iar dragostea nu-i ca in filme… Caci noi suntem niste actori prea slabi ai propriilor noastre vieti, ca sa putem sa transformam in soare o dragoste ce a apus uneori inainte de a fi rasarit cu-adevarat…

    Sa pui in tine dragostea ce frige precum soarele, nu-i un lucru prea inteligent daca nu esti pregatit sa arzi… Dar dorinta de a simti stralucirea si caldura lui in tine e prea mare sa-i rezisti. Si-atunci inghiti cu un pahar de apa o iubire mult prea mare sa-i faci fata, si te trezesti la scurta vreme, ca apa ce te-a ajutat sa-nghiti, a stins cu ea din start nucleul ce facea razele sa arda… Ce ai apoi e-un soare stins, pe cerul unei iubiri ce n-avea spatiu ca sa simta…

Caci pe Pamant soarele-apune,

Inevitabil intr-o seara…

Plecand incet dinspre o lume

Ce n-are suflet sa-l rasara…

Dar de vrei sa-l ai cu tine,

Sa-i simti caldura viata-ntreaga,

Atunci nu-l lua pe el in tine

Ci zbori spre el, iubire draga…

Nu-l trage-n jos caci il omori,

Lasand in urma-o lume moarta…

Dar mergi spre el riscand sa mori

Si-ai sa vezi dragostea ce-o poarta…

Caci de te simti in suflet soare,

Nu-ti face giji, vei sti sa zbori,

Caci langa el nimic nu moare…

Ci totul se transforma-n sori…

By Ioan Stoenica, Pe malul unei lumi.