Italia este cea mai frumoasa tara de pe pamant. In drum spre Rapallo am trecut pe langa Udine, orasul de unde imi pornesc o parte din radacini si oprind sa luam pranzul in Venetia am intrat in labirintul linistit al orasului. Am servit o pizza senzationala, iar dupa un alt manunchi de stradute si podulete, o inghetata cum doar in Italia se poate manca. Ah, ce bunataturi!

Apropiindu-ma de zona cu multa harmalaie, am avut impresia ca recunosc un miros cunoscut, placut, obisnuit - ai citit cartea 'Parfumul' de Partick Sueskind? - cum Jean-Baptiste Grenouille, personajul cartii, adulmeca mirosurile de la departare, asa si eu imi lungeam nasul dupa acel miros care, dupa cum adia vantul il pierdeam, ca apoi, sa-l regasesc putin mai incolo. Asa am ajuns intr-o mare harmalaie cu magazine de tot felul si... ce sa vezi...? LUSH! Mi-a placut ca l-am gasit acolo. Deodata ma simteam acasa.

Am dat o tura pe la palatul ducal, am inotat in valuri de oameni, porumbei si caldura, apoi, constienti ca mai aveam destul de mers in ziua aceea, am luat repede calea inapoi spre masina, pastrand in minte imaginile leandrilor infloriti din improvizatele 'gradini suspendate' ale localnicilor - terase pline de verdeata si umbra... ah, umbra...! - si mirosul marii calde, care umplea tot labirintul dintre case.
 
Seara am ajuns in Rapallo, un orasel la malul marii, cu un hotel romantic, dar cu un mic dejun foarte sarac si dulce. Si pentru ca in concediu, oricat mi-as propune, nu pot sta intr-un singur loc, mai ales intr-un oras mic doar cu turism, baruri si palmieri, din cele 8 nopti rezervate am ramas doar 2.  

Incotro am luat-o? La nimereala, peste munti, in directia Cinque Terre.
Acolo, sus pe munte, pe acele varfuri pline de pini, cedri si oleandri, savurand linistea departarii si vastitatea apei, m-am gandit la prietenii mei, si mi-am dorit ca ei sa fie acolo. Nu stiu daca muntele a iesit din apa, sau daca apa s-a adunat la talpile lui, dar impreuna aratau ca o pereche vesnic indragostita. Nu ne mai puteam intoarce in galagia, muzica si traficul din vreo localitate ca Rapallo. Imosibil. Tot urcand si coborand muntele pe serpentine am zarit Bonasolla - o localitate miniona, intr-un golf minion, cu case colorate, azvarlite pe stanci si cu cea mai buna focaccia. Cu cat ne apropiam mai mult, cu atat era mai sigur ca acolo vom ramane. Atata culoare, atatea flori, copii venind de la balaceala, babute chicotind pe banca langa biserica... si totusi atata liniste, incat aveam impresia ca eram singurii turisti din localitate. In realitate Bonasolla este o statiune turistica.

De acolo am vizitat Cinque Terre, Levanto - unde m-am tuns foarte ‚rebel’ si unde era sa calc cu piciorul pe un sarpe - si La Spezia - care este napadit a de cersetori romani, cu binecunoscutele modele de cerseala: smecherasi 'schiloditi' in carje la semafoare, babe cocosate, aplecate la 90 grade, imbrobodite in negru - ce bine ca vocea si pielea tradeaza varsta uneori! - acordeonisti si muritori de foame cu familii intregi...
 
La Cinque Terre se termina lumea. Greu accesibile, satucurile de pescari arata ca niste struguri grasi pe un varf de stanca iesit in mare. Casele colorate, sunt ingramadite una in alta, una peste alta si doar prin culorile lor se pot distinge. Acolo reusesti sa te rupi complet de cotidian. Ploua marunt si linistit cand am ajuns in Monterosso al Mare, unul dintre satele pescaresti din 5 Terre. Singura miscare perceputa, pe langa 2 turisti rataciti, a venit din partea unor bobocei de rata care se jucau intr-un parau. 

Mi-am amintit atunci ca imaginea italianului, pentru multi dintre noi, este asociata cu galagie, agitatie si gesticulari energice. Ei bine, traiam eu un paradox? Ma aflam intr-o zona atipica, o zona asemanatoare cu "Triunghiul Bermudelor"? Nu cred. Si daca ma gandesc bine, linistea aceasta am intalnit-o de multe ori in Italia, pe stradute laterale, acolo unde turismul si negotul se diminueaza.
 
Cele cateva zile la Mediterana le-am trait intens. Nu numai pentru ca spatiul in care se afla ma fascineaza, ci pentru ca ea este atat de fascinanta, incat ma face sa iubesc tot ce i se alatura.
 
By Giulia Gologan