De cand eram copil auzisem o sumedenie de mituri si zicale despre casatorie. De o parte si de alta a baricadelor… varianta feminina si varianta masculina. Nu aveau foarte multe in comun dar le-am acceptat pe ambele pana la proba contrarie.

Casatoria este pentru mine un subiect tabu, pentru ca momentan nu am capacitatea necesara sa inteleg ce inseamna, si ce presupune asta. Da, e o fuga de responsabilitati pe care mi-o asum. Chiar daca mi-am admirat fostii colegi plimband carucioare prin parc impreuna cu nevestele lor, pe mine inca ma sperie, desi nu mai am 17 ani de mult.
De multe ori ma sperie ca divorturile sunt “the ultimate trend” ca sunt din ce in ce mai multe femei “independente”, ca multi prefera sa bea o bere decat sa cumpere un buchet de flori, ca altele prefera sa petreaca ore in sir admirand vitrinele mall-ului intr-o sedinta prelungita de shopping therapy, in loc sa dea curs unei invitatii. Ca mii de copii sunt crescuti de televizor. Ca termenul de familie a devenit un mit. Si atunci ma intreb: unde in aceasta societate imi voi gasi eu sotia care sa respecte adevaratele valori morale? Si chiar daca gandesc invechit sau poate eronat, as vrea sa fiu contrazis; casatoria sa nu insemne doar niste zambete schitate intr-o rama ,doar un inel care a devenit o simpla tabla. Un titlu de sot pe care l-ai primit dupa ce ai iscalit o simpla ciorna. Nu e idealist si nici fantasmagoric ce gandesc legat de aceasta institutie a familiei.
Casatoria imi pare a fi un mare compromis, un compromis cu mine insumi.Un risc neasumat. O frica ce imi impinge neincrederea in ridicol. O incredere daruita unei semi-straine, oricat de bine ma voi putea lauda ca o cunosc , ma voi indoi de ea?!! Si oricat de mult mi-as dori sa il vad ca fiind cel mai drag lucru din lume, instinctual imi cladesc imaginea aberanta a jugului.
Libertatea mea inviduala am cladit-o cu multe sacrificii, ca ea sa fie naruita de iluzia fericirii.

Din frageda pruncie am invatat sa caut ce ma face fericit…si poate un costum de frac si o adorabila papusa condusa la altar nu sunt chiar atributele pe care le caut momentan.
Ii admir pe cei care au facut pasul si nu il regreta. Oricat cat de mult mi-as dori sa imi traiesc visul alaturi de a mea Cosanzeana, din pacate realitatea nu ma invata sa gandesc, ma invata doar ca nu am voie sa visez.

Timpul probabil imi va instari increderea, imi va schimba viziunea, imi va fura firele de par din cap, imi va aduce in cale o oarecare EA.

by Valentin Vizuroiu