Multe zile se uita, multe trec fara rost...

E incredibil cum locurile se schimba atunci cand tu te schimbi... cum peisajele sau muntii sau padurile, manastirile sau muzeele capata alte culori, alte arome, alte semnificatii, atunci cand tu te schimbi... crescand, devenind mai bun, mai intelegator, mai dornic de cunoastere si de simtire, sau pierzand parti din tine, prea ocupat fiind cu alte lucruri pentru a mai da atentie si celui ce esti si ai devenit... o ramasita de copil candva frumos, doar "un adult deteriorat" acum...

Unele lucruri insa par sa nu se schimbe niciodata, si atunci ele contribuie in mod mult mai stabil la crearea propriei tale identitati... o identitate pe care poate nici tu nu o intelegi.

Iubesc Romania.

Pe zi ce trece observ tot mai multe lucruri care nu merg asa cum ar trebui sa mearga, nu sunt cum ar trebui sa fie, multe lucruri care duc mai mult spre distrugere si decadere, decat spre ceva bun... Dar cu fiecare lucru care merge rau in tara asta, descopar locuri si oameni si sentimente pe care ea reuseste sa le faca inca incredibile, pentru ca Romania nu se rezuma la cativa politicieni dintr-un birou material lipsit complet (dar complet) de suflet, nu se rezuma la un sistem care te face sa iti uiti visele si sa devii robot, nu se rezuma la cladiri al caror scop e in mod prost dus la indeplinire de catre cei ce le frecventeaza...

O alegere facuta in cunostinta de cauza nu e ceva gresit, ci minunat, dar lumea nu alege in cunostinta de cauza, ci alege fara sa stie cate alte sute de alternative exista, de multe ori, alternative ce i-ar face sufletul sa vibreze mult mai mult... Poate nu si portofelul. Acum inteleg de ce multi artisti, poeti, pictori, compozitori, au murit saraci. Pentru ca probabil erau mult, mult mai interesati sa creeze, decat sa isi vanda creatia. Pentru ca dorinta era de a exprima frumusetea si dragostea si natura, nu de a le vinde cuiva care sa nu stie sa le aprecieze... Pentru ca ar fi fost pierdere de sentimente sa pierzi timpul ocupandu-te de lucruri materiale, cand inima si mainile tale ardeau sa scoata sufletul la iveala, in culori si cuvinte si sunete cum altii nu ar fi simtit... Nu exista geniu, doar suflet simtit in mod intens. Prin durere sau iubire, frumusete sau regret, toate vuind atat de adanc in suflet incat sa erupa ca un vulcan atunci cand intensitatea sentimentelor e prea puternica pentru a mai putea fi tinuta inauntru... Si atunci nu-i de mirare cum de curg rauri de cuvinte si lava si culori si sunete neintelese, cand tot ce e in tine iese afara-n felul asta... Prin lacrimi sau cuvinte, tot ce iese din noi exprima ce-i in interiorul nostru... Dar nu toti stiu sa citeasca un tablou, sau omul din spatele lui.

Cum sa nu ti se umple inima de bucurie cand, privind de jur imprejurul tau, pana la orizont, in toate partile, vezi numai dealuri si paduri si munti si doar 3 casute uitate intr-o vale... Niciun oras, nicio sosea, niciun om sa-ti strice linistea... Pustiu... un pustiu atat de plin de sentimente si natura si dragoste si frumos, un pustiu in care lupii si ursii si caprioarele si rasii isi traiesc viata fara sa stie riscul la care oameni fara suflet sau minte i-ar putea supune cu un singur cuvant... Ce usor sa spui un cuvant fara sa gandesti ce-ar putea face el cuiva...

Si-atunci gasindu-se-n poveste, zambind va merge omul mai departe, din poveste in poveste, scriindu-si propria poveste, urmand ca si mine drumul de caramida galbena ce duce catre cer...

Si azi e o zi minunata pentru a (re)incepe sa mergi.

By Ioan Stoenica