Bucuria calatoriei e uneori doar persoana alaturi de care mergi...

- Ai vazut? Ti-am spus ca vom ramane impreuna... si orice s-ar intampla de acum, sufletul nu ni-l vor mai desparti...

Trecusera prin multe impreuna, si parea ca tot ce se intampla in jurul lor avea ca scop sa le desparta... Ce mult parea sa fi trecut de la vremea aceea... Da, fusese o vreme cand totul era minunat pentru ele, crescand nestingherite impreuna una langa alta... Fusesera impreuna de mici, vazusera impreuna cum in jurul lor natura se schimba, si de acolo, de la inaltime, vazusera oamenii... Uneori se opreau si se uitau la ele, iar copiii pareau ca abia asteapta sa le prinda... Noroc cu adultii ca ii opreau... "Nu inca" le spuneau...

Ele radeau in sinea lor de copiii aceia, credeau ca sunt invidiosi pe ele... Nici nu ar fi fost de mirare, erau atat de frumoase, atat de pline de continut si de esenta... Si impreuna, printre atatea altele, ele doua erau unice... Pentru ca ele crescusera impreuna, ca doua suflete pereche, lipite una de alta... A fost o minune ca s-au cunoscut asa, dar si mai mare a fost minunea cand fiecare a descoperit in cealalta interiorul propriu... si s-au iubit... s-au iubit mult acolo sus, si nimic parea ca n-o sa le desparta...

Dar apoi ceva s-a intamplat... Crescusera, culoarea li se schimbase, la fel si marimea, si atunci au venit... S-au suit pe o scara pana la ele si le-au dat jos cu forta de acolo... Au plans mult in acea zi, crezand ca nu se vor mai intalni... Dar peste atatea altele, au rezistat coborarii impreuna, si asa au ramas in seara aceea... Impreuna... printre atatea altele, ele erau singure... lipite... indragostite... incurajandu-se una pe alta... Pamantul parea sa se miste sub ele, si stiau ca ceva nu e in regula... Deodata se facu lumina... Un om se apropie de ele si muta cutia in care stateau in alta parte, si fiecare secunda le umplea inima cu frica, stiind ca oricare din acele secunde ar putea fi ultima petrecuta impreuna...

Au mers mult in intuneric si calatoria parea sa nu se mai termine, dar nu conta... nu conta unde vor ajunge, nu conta daca nu-si vor mai vedea niciodata casa in care crescusera, important era ca sunt inca impreuna... Si oamenii iar venira... le mutara, le aruncara, si ajunsera intr-un loc aglomerat de ele si de oameni...

- Unde suntem? intreba una din ele la intamplare...

- Nu mai conteaza unde, important e ca nu mai avem mult de trait... ii raspunse una care era acolo de mai mult timp...

- Ma iubesti?

- Mai mult decat orice...

- Atunci hai sa-nchidem ochii, si nimic altceva sa nu mai conteze... fie ce-o fi...

Si-au stat asa, pierdute intr-o lume a visarii, o lume in care dragostea lor era mai presus decat orice, o lume in care lumea nu le putea distruge...

Si iar plecara, luate pe sus de un copil zambitor ce le tinea strans in mana... Intrara intr-o casa mare, si copilul le puse pe o masa de marmura... se indeparta putin si apoi se apropie cu un aparat alb in mana... Prin geamul de plastic in interior se zareau lamele unor cutite...

- Mi-e frica... spuse una dintre ele...

- Suntem impreuna, atat conteaza...

Copilul deschise aparatul si intinse mana catre ele...

- Mihai, lasa portocalele si vino sa ma ajuti sa descarc sacosele din masina! isi striga mama copilul...

Ramase singure pe masa din bucatarie, cele doua portocale pereche se tineau strans in brate si se priveau zambind...

- Ai vazut? Ti-am spus ca vom ramane impreuna... si orice s-ar intampla de acum, sufletul nu ni-l vor mai desparti...

- Daca as fi avut picioare te-as fi luat de aici iubita mea, si am fi plecat undeva departe... intr-un portocal pe care oamenii sa nu il stie...

- Vom merge acolo puiut... ai sa vezi... ii raspunse cealalta zambind... vom merge acolo intr-o zi... fiindca ne iubim mult...

by Ioan Stoenica