Halucinant de la inceput pana la sfarsit,roman eliadesc inglobeaza toate temele utilizate de autor in scrierile sale fantastice si lucrarile de specialitate. Personajele se contureaza, prind viata in noaptea de Sanziene (24 iunie) cand cerurile se deschid („pentru cei care stiu sa le priveasca”), cand maleficul si beneficul ating punctul culminant, cand magia si miracolele sunt mai mult decat oricand posibile.

Autorul reuseste sa redea actiunea printr-o perfecta abolire a timpului, discursul din prezent contopindu-se cu rememorari cu accente magice ale unor întamplari trecute. De-abia acum isi gasesc acestea intelesul pentru personajele legate intre ele de fire nevazute ca intr-o fresca balzaciana.

Timpul si Istoria sunt, de altfel, motivele centrale ale acestui roman de idei, personajele principale (Viziru si Biris) purtand lungi conversatii asupra lor: „Sa scapi de Timp. Sa iesi din Timp. Priveste bine in jurul d-tale: ti se fac din toate partile semne. Increde-te in semne. Urmareste-le…”

Istoria insa, de care Viziru are fobie, „el care ar vrea ca toate lucrurile s ramana pe loc, asa cum i se pareau lui ca erau in paradisul copilariei”, nu cruta pe nimeni! Prinsi în labirinturile lor personale, avand senzatia, pe alocuri, ca traiesc o viata straina si plasate pe fundalul terifiant al razboiului, personajele romanului reactionează in maniera lor in fata acestui flagel; efect magic are patima unuia dintre personaje (Gheorghe Vasile) de a strange toate volumele din Biblioteca pentru Toti - marturie ca omul este capabil de orice pentru a accede la ritmurile cosmice, de a se integra atemporalitatii; Viziru ajunge pe front, dar isi pierde sotia si copilul. Femeile Noptii sunt ciudate, animate de forte invizibile, adevarate preotese si, in acelasi timp, ingeri trimisi eroilor.

Fericirea personajelor principale, aspirand la nemurire, la tinerete fara batranete, nu pare sa fie mai mult decat un vis. De fapt, aceasta este si impresia cititorului: ca pluteste prin decorurile eliadesti, unde personajele se comporta confuz, cu elanuri care-i plaseaza deasupra contemporanilor lor, cu resurse infinit superioare, cu un destin care le confirma posibilitatile.

Si totusi, Mircea Eliade a infatisat oameni vii, pe care poti sa-i simti: ti-e teama de Viziru cand incepe sa vorbeasca despre Timp si tu nu intelegi, intocmai ca Ileana, il iubeşti, il intelegi si, cu durere, te resemnezi, ca Ioana, refuzi să fii consolat ca filosoful Biriş, ti-e teama pentru cartile tale si le pazesti asemenea lui Gheorghe Vasile. Si resimti si senzatia ca langa tine au loc miracole, ca viata poate dobandi accente misterioase daca stii s-o contempli si daca iti pui intrebarile potrivite.