Clipim si .. intr-un mod ciudat, descifram idei conturate intr-un univers ideal, proiectate intr-o implinire, concretizate intr-un tarziu la altitudine sau poate doar intrunind o alta imagine.
Ce vreau sa spun? Este uimitor cat de suprinzatoare poate fi clipa..
Definiti de o curiozitate inoportuna, hotarati intru principiul inceputului, incurajati de naivitatea reusitei, ne declaram pregatiti pentru elucidarea "misterului".
Din pacate, cu aceeasi hotarare, de aceasta data dezamagiti intru descoperirea "intrigii" si descurajati de complicitatea existentei, ne declaram indiferenti, preferand sa ne complacem intr-un comun tipar, intr-o banala, dar usoara comoditate.
Si totusi.. nu generalizam. Doar privim dintr-un unghi mult prea la indemana pentru a fi ignorat de superficialitatea specifica existentei noastre..
De multe ori ma intreb de ce suntem atat de asemanatori..
De si mai multe ori ma intreb de ce oamenii nu reusesc sa se cunoasca..
Si de cateva ori, zambesc, fiind surprinsa de cateva exceptii.
Candva indrazneam sa afirm despre cineva "te cunosc.." . Ieri am fost putin cam sceptica, iar astazi am devenit chiar confuza. Daca in fiecare zi descopar altceva despre mine, oare cum as putea afirma despre cei din jurul meu ca ii cunosc?
In iluzia timpului devenim increzatori si de multe ori dezamagiti fiind, il gasim a fi raspunzator pentru greselile noastre. Avem impresia ca putem anticipa viitorul si ramanem statui in fata acelui imprevizibil ce defineste clipa.
Se pare ca acea certitudine ce pare a se desprinde de multe ori din intregul universului, devine in cateva fractiuni de secunda o noua intrebare in proiectarea secundelor ce initial definesc un inceput,iar apoi, treptat, o continuare..
Zi de zi, intalnim priviri, primim zambete, surprindem lacrimi si trecem mai departe. Retinem figuri, pastram momente, descifram amintiri si suntem surprinsi de realitate.
Si clipim. Din nou.. Si ne trezim surprinsi de complicitatea transformarii.
Cine suntem de fapt..? Si ce masca purtam azi..?
Ar fi nedrept sa judecam si am fi prefacuti sa fim intelegatori. Am invatat sa acceptam o realitate deformata si sa ne complacem intr-un cerc vicios, dominat de aparente conturate de masti convingatoare.
Si ma intreb din nou. De ce oamenii nu reusesc sa se cunoasca?
Ne entuziasmam de circumstante favorabile si ne speriem in momentele de sinceritate..
Ne alegem o masca si o asezam atat de bine, incat intr-un final se contopeste cu noi insine si nu mai reusim sa facem diferenta intre ce eram si ce am ales sa devenim.
Dar ce faci atunci cand privesti in jur si de fapt esti singur, cand te privesti in oglinda si nu te regasesti, cand inchizii ochii si nu mai intelegi nimic?
Poate ar fi mai usor sa ne putem minti tot timpul, sa ne acceptam statutul de superficiali, sa proiectam clipa in superficialitatea placerii si sa trecem  peste partea cunoasterii ce pare ca ne-ar declina un echilibru atat de intactat si in acelasi timp, mult prea indepartaptat pentru a fi atins.
Si clipim. Se pare ca nu mai suntem singuri de aceasta data. E atat de bine.. si totul pare a fi mai usor. Dintr-o data ceva te lasa sa respiri. Esti tu fata in fata cu egoul tau definit de acea persoana. Doar ti se pare sau chiar exista? Si de ce avem tendinta sa fugim de acele secunde ce par a fi totul? Oare pentru ca preferam sa ne protejam?
Intotdeauna ne va fi mai usor sa alegem superficialitatea tocmai pentru a ne feri de acel ceva ce ar putea ce ar insemna declinul propriei  persoane.  
Se pare ca realitatea este ceea ce construiesc ceilalti pentru noi, iar tendinta de a purta o masca isi gaseste scuza perfecta.
Sau poate doar este mai usor sa privim lucrurile din acest unghi ..

By Iulia Teodorescu