Stau in pat scriind, cu ochelarii mei cu rame groase pe nasul in vant, care cauta miresme de cafea proaspat facuta, care incalzesc si mai mult casa cu tavanul inalt, geamurile mari si nuantele calde ale camerelor libere.

Aud orasul cum freamata prin geamul intredeschis si in surdina, melodia mea preferata, "Brown Sugar". Luminile mari si rosii ale casei imi aduc aminte de Amsterdamului prafuit si plin de biciclete. De fapt, intreaga casa imi inspira un sentiment de liniste, stabilitate si confort. Adancindu-ma si mai mult in pilotele confortabile, il simt. E el, omul din patul meu. Sau sunt eu, femeia din patul lui? Un pat ne uneste si ne ofera amandurora siguranta unor vise palpabile, in care eu sunt langa el si el e langa mine. Sa fie aievea? Il mai ating inca o data si imi confirm singura ca nu visez, e acolo. Viseaza. Oare ma viseaza pe mine? Oare aude la fel ca si mine glasul orasului agitat sau ma aude pe mine, cum ii soptesc numele? Cand ii soptesc numele, imi dau seama cum se incalzeste glasul meu atunci cand pronunt literele care de abia asteapta sa pluteasca spre el, spre visul in care sper sa ma aflu.

Vocea mea calda nu a fost de ajuns sa ii dezmortesc pleoapele din visare. Mai scriu cateva cuvinte si apoi ma asez pe marginea geamului, incercand sa simt vibratiile orasului care ne-a adus impreuna, care ne tine impreuna in fiecare zi, care ne da energie, care ne oboseste, care ne enerveaza, care ne place la nebunie, oras in care suntem liberi sa ne simtim noi insine.

Ochii mei fug din nou catre patul mare, in care as vrea sa ma arunc sa ma incalzesc din nou. Insa nu ma pot desprinde de marginea geamului, pentru ca asa pot sa il observ mai bine pe el, pe omul din patul meu. Arata exact asa cum mi-l descriau visele mele. Nici mai mult, nici mai putin. Zambesc cand privesc cum i se aseaza parul pe perna mea. Zambesc cand il vad cum intinde mana, cautandu-ma langa el. Zambesc fericita atunci cand isi deschide ochii si primul lucru pe care il vede, este chipul meu, care ii veghea somnul linistit.

Ar vrea sa vin langa el, langa omul din patul meu. Ochii lui mari si staruitori ma conving sa cedez oricarui indemn de a simti pulsul orasului prin geamul intredeschis si ma fac sa ma reintorc in patul mare si moale. Ca un copil, ma ghemuiesc confortabil in asternuturile calde si ca o femeie, il privesc zambind. Ma regasesc in privirea lui, atat de calma, de clara si simpla, incat simt nevoia sa ii inchid ochii cu un sarut.

Omul din patul meu imi spune ca sunt tot ce a asteptat el de la viata aceasta, in care a fost un calator pana acum. Un calator care neobosit, si-a cautat calea si companionii drumului nesfarsit, anevoios si plin de provocari pe care noi il numim atat de simplu "viata". Eu zambesc stregar si ii alung orice urma de romantism si duiosenie din privire. Simtul realitatii si al experientelor trecutului este atat de bine ancorat in fiecare gest sau sentiment pe care il exprim, incat as putea sa curm inspiratia chiar si a celui mai inflacarat poet indragostit.

Nu se aud vorbe intre noi, nu isi mai au rostul in atmosfera incarcata de priviri sugestive, care isi comunica linia melodica proprie a sentimentelor, ca si cum ar fi un sountrack al vietii noastre impreuna. De ce mi-a  trecut acest cuvant in minte? Imi scapa nedumerit si cald printre buze... "Impreuna...". Ii vad sclipirea unica din privire si nici o indoiala nu imi mai poate strabate inima sau gandirea bine ancorata in prezent si realitate. Da, stam amandoi impreuna intr-un pat mare, uitandu-ne unul la celalalt, ca doua oglinzi puse fata in fata incercand sa descifreze lumea in care exista.

Numai vazandu-te prin ochii celui de langa tine poti sa te cunosti in totalitate, dezgolit de prejudecati si fara ascunzisuri, citit pana in maduva oaselor si neprivilegiat de orice incercare de a "machia" aparentele. Il aud soptind "Impreuna... si ma inrosesc ca un copil in prima zi de scoala, neavand posibilitatea de a ma ascunde si de a reaparea atunci cand eu hotarasc acest lucru.

Suntem unul in fata celuilalt, unul pentru celalalt, atat de diferiti si totusi plamaditi din acelasi material, care ne uneste si ne transforma intr-un intreg. Omul din patul meu oare gandeste la fel ca si mine? Intrebarea aceasta imi roade sufletul, nu ma lasa sa vorbesc si nici sa exprim gandurile care incep sa dea navala peste mine, intr-un mod nebunesc, copilaresc si nebun. El ma saruta intens si apasat si se ridica din patul meu, indreptandu-se catre geamurile uriase, pentru a simti aerul proaspat ce abia asteapta sa ne gadile simturile.

El se uita la mine si zambeste. Acum, eu sunt femeia din patul lui. Sunt ceea ce el era pentru mine, sunt in locul lui si nu am de gand sa plec. Chiar daca va vrea, chiar daca nu va vrea, eu nu voi pleca. Nu mai sunt nimeni de nicaieri, sunt eu, persoana care se uita la omul din patul meu. Ma mira ca inca mai e aici stiind ca inima mea e pustie, ca nu il iubesc, ca poate nu il voi iubi niciodata. Ma mira ca sta asa de linistit si se uita la mine cu atata caldura in suflet, incat parca mi-ar topi blocul de gheata din inima mea. Doar parca, nimic nu mai e sigur...  

Omul din patul meu ma vrea, insa eu nu stiu ce vreau. Nu pot decat sa ma ridic din pat, sa ma intorc la geamul rece, sa ma infasor cu salul galben si calduros cu care am impartit atatea trairi, sentimente si amintiri, si sa ii mai marturisesc inca una. Nu vreau sa ma indragostesc de omul din patul meu. Pentru ca daca intr-o zi, patul meu e gol, franturile inimii mele nu vor putea sa imi acopere asternuturile racite de indiferenta gesturilor care ne-ar putea instraina, redevenind ce eram inainte de a ne incrucisa visele, doar cu doua inimi frante.

Omul din patul meu ma iubeste. Mie mi-e frica sa il iubesc...