Poate fusese soarta sau pur şi simplu un noroc pe care nu-l căutase niciodată, dar ajunsese lângă el… Nu era chiar aşa aproape, între ei era spaţiu cam cât 10 lungimi de-ale sale, dar aşa cel puţin îl putea vedea mai bine… şi îl putea şi auzi… Poate avea ea ceva special, sau poate în ziua aceea el se hotărâse să rupă tăcerea, sau poate aşa vorbea cu toate… Cert e că obiectul acela ciudat şi galben începu să-i vorbească…

- Ţi-e frică?

- De ce să-mi fie frică?

- Păi… cine ştie unde vei ajunge de aici… poate n-o să-ţi mai vezi niciodată prietenii, familia… iubitul…

- Nu am… nu am nimic eu… sunt singură. Şi nu mi-e frică, până acum mi-a fost bine, am văzut multe lucruri, poate şi de acum va fi tot aşa…

- O să mai fie aşa o vreme, dar…

- Dar ce?

- Când o să ţi se rupă capătul de sus, atunci să ştii că nu mai ai mult de trăit… vei mai avea o ultimă călătorie, e drept…

- Ce vrei să spui? Cum să mi se rupă capătul de sus? Şi ce călătorie?

- Ei, lasă asta… spune-mi despre tine!

    O perioadă s-au văzut zilnic… vorbeau cum nu mai vorbiseră niciodată. Ea despre ce văzuse în călatoria sa până acolo, despre cum se născuse printre maşinării şi motoare şi flăcări, despre cât de multe ca şi ea erau la locul naşterii sale, despre lucruri pe care ar fi vrut să le vadă sau să le simtă… El descoperea în ea o poftă de viaţă cum nu mai avusese de mult, o dorinţă de cunoaştere prin simţire, nu prin analiză… El era mult mai statornic şi înţelept. De când ajunsese acolo nu mai plecase, şi trecuse deja ceva vreme de atunci… Asta îl făcuse să ajungă foarte raţional, să analizeze tot ce se întâmplă în jurul său şi să ştie foarte multe despre lumea aceea mica în care trăia… Uneori mai schimba câte o vorbă cu cei ce-i treceau pragul, dar nimeni nu stătea niciodată prea mult… Nimic esenţial nu se schimba niciodată în viaţa lui, fiecare zi era la fel…

- Cum adică, în tine intră toată lumea, stă o zi, şi apoi pleacă?

- Da, dar nu toată lumea… intră tot felul de ciudăţenii care nu ştiu la ce folosesc… au intrat multe şi ca tine… de aceea ştiu despre…

- Heey, păi atunci poate aş putea ajunge şi eu la tine, să fim mai aproape! Exclamă ea cu bucurie… Ce trebuie să fac să ajung la tine? Spune-mi!

- Nu depinde de tine, şi nici de mine… îi zâmbi el…

    Pentru câteva ore se făcu linişte… amândoi descopereau în ei dorinţa aprinsă de a ajunge mai aproape de celălalt… El nu putea să se mişte de acolo, şi nici ea nu putea asta singură… Dar şansele ca un om să o ducă la el erau mult prea mici, niciodată nu ajunseseră la el unele pe care să le fi cunoscut înainte… veneau mereu din altă parte şi ajungeau direct la el… Dar dorinţa lor era mare, pentru că într-un fel, se completau reciproc… ea era plină de suflet şi de viaţă, el era plin de învăţăminte şi siguranţă… Părea că în interiorul lui ar fi fost cea mai fericită, şi cu ea în interior, el nu şi-ar mai fi simţit viaţa atât de goală şi lipsită de senzaţii…

    Începuseră să se viseze împreună, acolo sau departe, nu conta, împreună şi singuri… fără oameni care să i-o fure, fără altele care să nu-l cunoască atât de bine, fără gândul că într-o zi, cineva îi va despărţi… Visau mult, zâmbindu-şi de la distanţa aceea ce devenise dureroasă, dar amândoi simţeau că altceva nu mai contează atât de mult precum ceea ce era între ei… Doar mai aproape să fi fost… în el…

    Nu trecu mult însă până când ajunse să cunoască pentru prima oară cu adevărat, un om… Îşi amintea bine mirosul de ţigară ce-l lăsase pe ea, şi încă îi făcea rău când se gândea… Îi trebuiseră două ploi să scape de el… Cert e că mâna aceea o băgase undeva la întuneric, şi după mai multe ore, când lumina ajunse iar pe corpul său, totul se schimbase… Nici urmă de maşini, de fiare, de oameni sau de el, doar mult verde… Mult, mult verde, care într-un fel o hipnotiza prin prezenţa sa… L-a strigat de mai multe ori, uitându-se disperată în jur, dar nici nu îl vedea şi nici nu-l auzea… Trecuse puţin timp şi dorul deja o chinuia… "Poate nu voi sta mult aici, poate voi ajunge iar la el…"

    Aceea a fost ziua când o parte din ea s-a rupt, partea de sus... Un fior îi străbătu corpul amintindu-şi spusele lui, şi lichidul ce-i oferise până atunci stabilitate şi greutate, se scurse, lăsând-o uşoară şi goală în mâna urât mirositoare… Dar nu dură mult. O clipă de zbor o făcu să-nchidă ochii, simţind golul cum o face să plutească, apoi se lovi uşor de ceva moale… Deschise ochii şi văzu verde… Multe fire de iarbă îi înveleau corpul, şi paşii unui om se auzeau îndepărtându-se…

    Linişte… zgomotul oraşului părea să nu existe aici, şi zgomotul vântului prin iarbă sau al păsărilor în copacii înalţi nu îi plăcea… Ar fi vrut să-l audă pe el… să-i asculte poveştile despre oameni şi maşini, să-i zâmbească încet înainte de ora strângerii, să se încurajeze că într-o zi se vor atinge… L-ar fi vrut pe el mai mult decât orice, şi acum nu-l mai avea deloc… Nemişcată în iarba moale, începu să plângă ultima lacrimă ce-o mai avea în ea…

    Trecură aşa câteva zile, apoi îşi reveni, cu acelaşi dor ce o făcea să plângă în interior… Oprindu-se pentru o clipă din plâns, auzi zgomote de paşi… Îi văzu… câţiva oameni se apropiau de ea pe poteca umedă…

- Vă rog, vă rog ajutaţi-mă, vreau înapoi la şosea, vă rog… vreau să-l văd iar…

    Aşa le striga ea disperată, dar ei păreau să nu o audă… trecură pe lângă ea fără să o bage în seamă… Doar pământul de lângă se mişca puţin, atingând-o prin câţiva stropi negri… Lucrul ăsta se repetase de două ori în două zile, şi toţi oamenii treceau pe lângă ea fără să o ridice, fără să-i spună o vorbă bună, fără să i-l aducă pe el… Da, ştia că el nu poate pleca de acolo, dar dragostea ce-o simţea în ea o făcea să spere orice minune…

    Nimic nu se schimbă în următoarele săptămâni, rămase acolo, între firele de iarbă, acoperită de apa de ploaie ce-i spălase mirosul de ţigară… până într-o zi. Atunci ceva se schimbă, dar avea să afle imediat, că nu în bine… Doi tineri trecură pe lângă ea, şi unul din ei, văzând-o, o ridică în picioare… O fixă bine pe un smoc de iarbă, şi se îndepărtă puţin…

- Vă rog, mi-e dor de el, ajutaţi-mă să-l găsesc… trebuie să fie de unde veniţi voi… îi ruga ea cu glas tremurat de dor…

După câţiva paşi făcuţi în viteză, piciorul băiatului o lovi puternic, aruncând-o în valea de sub potecă… Auzi în urma sa câteva râsete, apoi liniştea se lăsă iarăşi peste ea… Îndoită de lovitura băiatului, zăcea acum tristă sprijinită de o piatră, înconjurată de iarbă şi de vânt… Imaginea lui îi domina gândurile şi sentimentele, chiar şi acolo, în răceala ierbii şi a pietrelor, în bătaia vântului şi umbra fagilor gri…

- Vântule, ajută-mă! se ruga ea… Spune-i că-l iubesc dacă-l vezi în zborul tău… Spune-i c-am să mă întorc la el într-o zi… mă voi întoarce… şi-l voi iubi mai mult decât oricând…

- Off, biata de tine… n-ai să-l mai vezi niciodată, îi răspunse fagul care o umbrea… Vei sta aici poate mai mult ca mine, căci doar un om te-ar mai putea salva… Şi oamenii îşi văd de drumul lor, nu s-ar opri s-ajute ceva de care nu le pasă… Dar nu fi tristă… Deşi nu-s oameni să te ducă înapoi, vor fi probabil alţii ce-ţi vor aduce fraţi… Măcar aşa nu vei fi singură… Sunt mulţi care v-aruncă nepăsători în vale…

- Îl vreau pe el… În el vreau să ajung, ăsta mi-e destinul, dorinţa cea mai mare, nevoia şi iubirea, toate în interiorul lui… Măcar o oră să stau în el pe stâlpul acela, măcar o oră să-i simt interiorul din el însuşi, să nu mai fie pentru mine un simplu coş pe-un stâlp străin, să fie casa pentru care sufletul să mi-l închin… Căci simt în mine drumul meu, şi după atâta mers prin lume, măcar sfarşitul să îmi fie acoperit de dragoste…

    Trecură câţiva ani, şi ea trăia condamnată se pare pe vecie să rămâna acolo… Tristă, goală, fără speranţă, în valea ce străjuia poteca de munte, în valea unde oameni răi o aruncaseră… Ce ştiau ei răii dragostea îmensă ce o purta în golul acela, ce ştiau ei cât de mult poate o sticlă să iubească, ce ştiau că pe un stalp, un coş galben plânge dupa ea, mai mult decât vor plânge ei vreodată pentru alţii…

    "Voi n-aveţi grijă nici de oameni, trecând rapid prin viaţa lor… Nu m-aştept deci ca să vă pese, de-o sticlă din plastic ori de-al său dor… Lăsaţi-mă aici ca să mă chinui, departe de el lângă o stâncă… Dar în durerea mea eu port, mereu o dragoste adâncă… Iar voi în nepăsarea, cu care mergeţi pe-acest drum, purtaţi doar răul unei lumi ce ca şi voi se face scrum… Lăsaţi-mă un secol să mor de al său dor, căci pe poteca-aceasta, doar omu-i trecător… Dar dacă-n voi simţiţi un bine, şi-o dragoste pentru frumos, fie-vă mila şi de mine, şi aruncaţi-mă în coş… "

By Ioan Stoenica