Venetia pare a fi un taram al basmelor in care timpul nu-si are rostul. Trecutul, cotidianul, viitorul isi pierd importanta. Nu istoria sau modul de viata l-ar defini ca atare, ci nenumaratele miracole si legende suculente atat de inradacinate in viata localnicilor, incat nimeni nu ar indrazni sa puna sub semnul intrebarii  autenticiatea lor. Si atunci este de necontestat faptul ca limita dintre fact si fabula devine atat de vaga, incat ea sa nu se poata percepe cu usurinta. Dar poate ca tocmai in aceasta consta magia locului.

Etimologia desluseste numele Venetia ca fiind o derivare a salutului unor localnici - fugari din Italia nordica, oameni ai tinutului, oameni de oriunde si de nicaieri, oameni alungati de furia cotropitorilor si aciuati in laguna: veni etiam (si eu sunt venit).

Statornici si constienti de valorile si fortele proprii, venetienii s-au simtit intotdeauna mai puternici decat cei mai puternici, mai pirati decat piratii, mai crestini decat insusi Papa. Aceasta constientizare are bazele infipte atat de adanc in munca lor precum cei 200 mil de trunchiuri de copac infipte in mal, peste care si-au construit casele, palatele, bisericile.

Doua secole de-a randul, ca bestiile salivande in fata pradei, pirati au dat ocol incarcaturilor uriase venite de pretutindeni, nereusind insa sa distruga comertul venetian. Nici bizarele intrigi amoroase, nici scandalurile provocate de curtizane – peste 11 mii inregistrate official in sec. 17 - nu au reusit sa mentina tinutul intr-o atmosfera dispretuitoare.

Veni etiam.. Fie pentru visul unei plimbari romantice in gondola pe fasiile de apa sau doar pentru a parcurge stradutele atat de inguste incat iti dau impresia de a putea atinge sirurile de case, facandu-te sa intinzi bratele ca pentru o imbratisare plina de dorinta, Venetia este perceputa astazi aproape ca un loc de pelerinaj, unde fiecare om trebuie sa ajunga odata in viata.

In soarele puternic al verii, cu iz mediteranean, turisti de pretutindeni, imbracati in pantaloni scurti, cu gentute prinse la curea, se ingramadesc pe poduri arcuite peste ape, tintind catre Piazza San Marco, catre Podul Suspinelor sau pur si simplu indreptandu-se spre undeva.
Luptand cu multimea pestrita, baieti grabiti imping carele pline de marfa spre magazine si restaurante – circulatia vehiculelor pe insula fiind interzisa – strigand din rasputeri gambe! (atentie la picioare!).

Cine reuseste sa se abata de la obisnuitele carari batatorite de turisti si va da coltul pe o straduta alaturata, va afla adevaratul sarm al vietii venetiene. Acolo se aude ecoul pasilor trecand pe sub sforile pentru rufe atarnate deasupra capetelor trecatorilor, scartaitul usii de la cafenea sau motorul unei salupe, parca ratacita, trecand pe undeva pe aproape.

Totusi, experienta trairii in acel taram al apelor nu ar fi completa fara ele, mastile pregatite pentru carnaval, care te privesc din vitrina asteptandu-si parca insufletirea in toiul sarbatorii din februarie. Indiferent de expresia mastii, efectul deghizarii este acelasi: ea permite existenta acelei a doua persoane ascunse in noi, a acelui mister nepalpabil, care se poate deslantui in voie - o ocazie de a iesi din propria cochilie si de a ne privi de alaturi cu sinceritate. Sa fie oare aceasta cheia succesului acelei urbe?

By Giulia Gologan